Mananc tot ce prind. Mai ales de cand am facut concesia de a mai consuma si carne din cand in cand, am prins puteri sa duc furculita la gura! Si ce de nenorociri cara ea, in stransa prietenie cu celelate tacamuri, care nici ele nu-mi prea vor binele. Lasa ca nici cu mainile nu-mi e rusine, transporta 24 din 24 crapelnita pana la gura. Cand eram mica, ai mei s-au chinuit cu mine ca si cum as fi fost o fiara salbatica. Nu-mi era niciodata foame, mancam extrem de putin, mofturi cat cuprinde. In schimb, ce mancam mancam cu mana si supa insistam s-o beau din farfurie. Am deprins uzul tacamurilor cu greu, si ma foloseam de aceasta aleasa stiinta doar in societate. Cand ma retrageam in barlogul meu, incepea din nou tinutul in gheare al fripturii si sfasiatul ei cu dintii. Se prea poate ca acest comportament salbatic de care am dat dovada sa fie precursorul lacomiei mele de atunci, caci altceva n-a mai ramas din copilul anemic de altadata. Poate o predispozitie de a nu ma ingrasa totusi atat cat as merita, avand in vedere cantitatile pe care le car incontinuu sub nas. Si calitatile mai ales, ca nu mananc sase kilograme de salata pe zi. Mai degraba jumatate de kil, compensat insa de 500 de grame de tort, niste prajiturele Magura, un pic de mix de alune cu stafide, o franzela, daca nu cumva doua, un muschiulet de porc si cateva iaurtele. Cred ca cineva aflat la o dieta care dureaza de mai mult timp si cu rabdarea un pic cam incercata ar fi in clipa asta in stare sa imi sara la beregata. E drept ca oricat mananc, absolut oricat mananc, nu ma ingras mai mult decat maxim, absolut maxim 57 de kilograme. Ceea ce abia se situeaza de bine de rau catre limita admisa de normele calculatorului. Dar ca sa fiu sincera, aia s-a intamplat numai o data. De obicei stau la 53-55. Dar exista si o veste buna pentru cei la dieta! Acum cinci ani, limita asta cu cinci kilograme mai jos, la 52! Asa ca e la posibil ca la 35 de ani sa ma vedeti in sfarsit la dieta. Merita asteptarea, pe cuvant :))!