Am calcat stramb, recunosc, doar om sunt! In plus iti trebuie o vointa cel putin din titaniu ca sa rezisti regimului draconic care a exclus tot ce e dulce din viata mea. Desi aflata cu musca pe caciula, am decis sa fiu dura si sa nu ma las intimidate de eventualele critici pe care ar fi urmat sa le primesc. Insa nimic nu m-ar fi putut pregati pentru ce avea sa urmeze. In cabinetul Preotesei Zeului Slabitului atmosfera e aceeasi de fiecare data. Multa lume inghesuita pe canapelele meschin de mici tinand cont de gabaritul corpurilor aflate in asteptare pe ele.Singurul loc era intre doua doamne care faceau cat patru. Cum aleg intotdeauna confortul m-am chinuit sa ma strecor intre ele in dorinta de a evita 20 de minute de asteptat in picioare. Consultatiile se tineau ca de obicei in vazul si mai ales auzul celorlalti. Presupun ca e o metoda de intimidare in cazul in care ai fost neascultator si nu ai urmat cu strictete regulile de masa. In templul ei Preoteasa Zeului Slabitului tuna si fulgera cand lucrurile nu evolueaza asa cum si-a dorit, din cauza noastra, a pamantenilor mancai. Lipsa de intimitate poate duce insa la diverse momente penibile la care prin simpla prezenta acolo devii automat spectator. Cuvintele sunt adresate nefericitului nu foarte tare, dar nici foarte incet, doar cat sa auda si urechile celor care isi asteapta tematori verdictul si impreuna cu el, noul regim. In fata esafodului din dulap stau acum o copila si mama ei. Nu inteleg de ce isi aduc parintii copiii la nutritionist in loc sa-i duca sa faca miscare, dar e treaba lor pana la urma. Fetita, nu mai mare de clasa a 4-a raspundea vadit plictisita la intrebarile pline de diminutive ale Preotesei. Nu – era raspunsul permanent al copilei intrebata daca ii place salata, daca mananca legume sau bea lapte. Exasperata de atitudinea refractara a fetei Preoteasa Zeului Slabitului a inspirat adanc, a ridicat tonul si a intrebat destul de tare cat sa atraga atentia tuturor. “Aia nu, aia nu, aia nu, dar cacuta facem?”. [next]La auzul unei astfel de intrebari camera a amutit lasand loc radioului sa-si cante melodia trista. Mama intimidata a raspuns in locul copilei, fata nu mai scotea nici un cuvant iar eu, eu ma gandeam cum o sa reactionez la o astfel de intrebare. Nu ma descurc deloc la dat prea multe detalii intr-un spatiu mult prea aglomerat, chiar daca sunt intre colegi de suferinta. Bleah! Ce s-a intamplat cu acea confidentialitate care vine odata cu juramantul lui Hipocrat? Sau nutritionistii au derogare? Cu dilema asta in minte ma intrept spre esafod si o dezamagesc pe Preoteasa spunandu-i cat arata cantarul. Cu mult mai mult decat am pe cel de acasa, va spun drept. Nemultumita de progresele facute in ultimele trei saptamani ma intreaba incisiv ca la scoala daca au fost gustosi mucenicii. Ups, nu numai ca imi cunoaste tranzitul intestinal ca pe propria palma stanga, mai si vede ce mananc pe deasupra. Omniprezenta ei ma sperie! Incerc s-o dau pe gluma, doar doar nu ma intreaba daca am facut “cacuta” si ma loveste in moalele capului cu alta intrebare adresata cu zambet de Cheshire Cat. “Suntem la menstruatie?”. Arrrggggh! “Nu suntem!” imi vine sa zbier, “si nici nu sunt!” asa cum “nu mancam dulciuri” si neaparat “mancam o banana la 11”. Pluralul asta menit sa te faca sa crezi ca nu esti singur, ca situatia este mai buna decat pare, ma face cu nervii. Primesc pedeapsa suprema : branza Fagaras la pranz. Mai bine taiati-ma stomacul, puneti-mi inel si aruncati-ma la lei, decat o asa tortura! Preoteasa Zeului Slabitului se induioseaza si ma lasa sa plec doar cu un gratar si o salata la pranz. Pfiuu! Am scapat si de data asta! Distribuie articolul pe: