Deseori m-am intrebat la ce se gandesc terapeutii in momentul in care au in fata un om care plange, care e isteric, deprimat sau euforic. La ce se gandesc cand omul din fata lor simte ca se afla pe marginea prapastiei si cum reusesc sa ramana impartiali. L-am rugat pe psihoterapeutul Mihai Albu sa elucideze misterul si ne ofera raspunsuri in textul de mai jos. In primul rand nu exista ideea unei evaluari valorice si ierarhizante a celui / celei din fata ta. Daca te deranjeaza / ti se pare ca esti mai bun sau mai slab sau ai o stare de discomfort pentru ca cel din fata ta este rrom, german, femeie, barbat, homosexual, heterosexual, ca traieste in concubinaj sau este casatorit/a sau orice altceva, atunci ai 2 variante mari: ori te re-intorci in terapie si/sau supervizare (sau intervizare, dupa caz) ori admiti ca nu poti lucra cu o astfel de categorie si il/o recomanzi catre un alt coleg / o alta colega. Urmeaza ispita patologizarii. Daca te uiti mai mult la simptome, daca incerci sa incadrezi automat persoana din fata ta ai mari sanse sa uiti de suferinta sau dilema cu care a venit sau, pur si simplu sa uiti sa il/o mai vezi pe cel din fata ta. In al treilea rand, nu exista un ritm prestabilit al transformarilor deci, nerabdarea cu cei din fata noastra, fie ca ii numim pacienti, clienti sau beneficiari, nu isi are locul. Fiecare fiinta se transforma in ritmul sau, iar orice incercare de a grabi lucrurile, de a forta o transformare, poate fi, in cel mai fericit caz, fara succes. Psihoterapeutul Mihai Albu iti spune cum sa reduci stresul. Apoi, in mintea unui psihoterapeut nu exista afirmatii de genul “stiu eu mai bine”, “hai sa-ti spun eu cum sta treaba”, “trebuie sa faci asa”. Dupa cum spunea Dreikurs, “clientul este expert in viata sa si vine la noi doar pentru ca nu mai stie ca stie.” Rolul nostru este de a-l ajuta sa isi re-contacteze expertiza in propria sa viata si nu de a-i spune cum sa isi traiasca viata. Nu provocam si nu facilitam transferul pentru ca el oricum se intampla iar rolul nostru este de a-l constientiza si de a-l sprijini pe celalalt sa devina si el / ea constient de el, de sursa sa si de posibilele modalitati de integrare si depasire. Nu profitam de slabiciunile clientului si nu-l manipulam chiar daca ne imaginam ca ar fi spre binele lui / ei. E doar imaginea si imaginatia noastra despre situatie si oricat am fi de experimentati, nu traim nicio data viata celui din fata noastra! Acesta este un aspect foarte delicat, deoarece cel ce vine la noi se deschide (aproape) total fata de noi si ne impartaseste aspecte din viata si trairile sale pe care (poate) nu le-a spus nimanui pana atunci. Cele de mai sus sunt o perspectiva subiectiva si ideala iar una dintre conditiile de baza pentru atingerea acestei stari este terapia personala, indraznesc sa spun continua. Aceasta cred ca trebuie realizata si dincolo de cerintele administrative ale unei organizatii. Consider ca terapia personala ne este utila, atat noua cat si clientilor nostrii (despre acest aspect, intr-un articol viitor). La fel si supervizarea sau intervizarea cred ca este necesara, indiferent cata experienta am avea, perspectiva unui coleg ne poate ajuta de multe ori sa abordam o situatie intr-un mod nou, poate mai adaptat cerintelor concrete.